În căutarea lui Tom

       

 Nu doresc nimănui să treacă printr-o experiență similară pierderii fără urmă a unui pisoi. În data de 07.05.2026, pisoiul meu, care avea rutina lui bine stabilită, a dispărut fără urmă. Dimineața i-am dat de mâncare, am plecat la muncă și la întoarcere nu l-am mai găsit. Am zis că se întoarce după câteva ore, dar de data asta, nu. Nu s-a mai întors. A urmat o perioadă plină de tensiune, furie, disperare, deprimare, în care am încercat cred că toate soluțiile ce se aplică în asemenea situații: am întrebat vecinii, i-am rugat să mai întrebe în jur, am străbătut străzile, lipind afișe și întrebând, la rândul meu, în stânga și în dreapta, l-am înscris pe Tom pe 2 site-uri ce se ocupă cu găsirea animalelor pierdute, am plătit campanii online de căutare a lui Tom... Nimic. Ba am aplicat și metoda japoneză, ce presupune să le ceri , cu voce tare, pisicilor de pe stradă că dacă îl întâlnesc pe Tom, să-i spună să vină acasă. Cine mă vedea o fi crezut că sunt dilie, dar puțin îmi păsa. O fi ceva de capul metodei, nu zic nu, în cazul pisicilor care doar cutreieră prin împrejurimi și mai devreme sau mai târziu, se întorc oricum. Nu este cazul lui Tom. Dacă era liber pe afară, sigur se întorcea. Este pisică de exterior, obișnuită cu specificul străzii.

Parcă ar fi dispărut în neant. Ceea ce mă face să mă gândesc, după atâta timp, că există 2 variante: ori ceva iremediabil s-a întâmplat cu el (deși în cazurile astea, rămâne ceva în urmă: dacă îl calcă mașina ori dai de el, ori vede cineva ceva, iar eu am întrebat multă lume, cred că aș fi dat până la urmă de un fir care să confirme nenorocirea), ori l-a luat cineva. Posibil furat, posibil să fi crezut că nu are stăpân, deși Tom al meu era foarte bine îngrijit (zic „era” pentru că acum nu mai știu cum e, după o lună jumătate de la dispariție).

Experiența este una din care am învățat multe. Tipic, românesc, fac haz de necaz, spunând că Tom a dispărut intenționat, tocmai pentru a mă determina să fac anumite lucruri:

-                      Programul „Cunoaște-ți vecinii de cartier!”. Glumeam spunând că Tom m-a făcut să mă înscriu în acest program. Nu vă grăbiți să-l căutați pe Internet, nu există, este inventat de mine. Recunosc, nu sunt genul de persoană care are prea mult treabă cu vecinii de cartier. Pe strada mea îi cunosc doar pe cei din proximitate și aceasta la nivel de „Bună ziua!”. Nu mă implic în viața socială a cartierului, aflu unele lucruri doar tangențial și doar dacă mă afectează cumva. O dată cu dispariția lui Tom, am avut ocazia de a vorbi cu multă lume. Vecini, vecini ai vecinilor, vecini pe care nu i-am văzut în viața mea și cu care n-am schimbat niciodată o vorbă, deși suntem la o aruncătură de băț unii de alții... Concluzia la care am ajuns este că majoritatea oamenilor din cartierul meu sunt drăguți. Chiar și cei care nu mă cunoșteau au întrebat în stânga și în dreapta, unii au zis că au văzut anunțul, dar nu și pisoiul, alții că or să se uite mai atent prin jur, am primit prin intermediul platformei Petradar multe mesaje ale oamenilor care credeau ca l-au văzut pe Tom, chiar dacă nu era el... Am cunoscut-o, în sfârșit, pe stăpâna unui pisoi pe care îl hrăneam, întrucât vine mereu pe la mine prin curte, deși are casă... I-am cunoscut pe primii stăpâni ai lui Tom, am văzut poze și filmulețe cu el de dinainte să ajungă la noi, am aflat că golanul fusese vaccinat... Am stabilit legături cu oameni de care probabil nu aș fi aflat niciodată dacă Tom n-ar fi plecat de acasă sau nu ar fi fost luat.

-                      Mișcare în aer liber. Atâtea plimbări prin împrejurimi nu am făcut în viața mea. Am descoperit niște locuri de care habar nu aveam, deși sunt foarte aproape de locuința mea. O oază de verdeață între blocuri, o alee ce leagă 2 străzi din cartier, un părculeț în care spre bucuria mea, pisicile blocului respectiv sunt hrănite, căsuțe pentru pisici... M-am bucurat sincer să aflu că mai există oameni preocupați de bunăstarea pisicilor fără stăpân (oficial). Apropo de locuri, am aflat că pe strada paralelă există o sală de fitness, pe strada mea o grădiniță care nu mai funcționează... Lucruri de care efectiv nu aveam habar. Sunt genul de locuitor al cartierului pe care dacă îl întrebi de o adresă, o clinică sau mai știu eu ce afacere din zonă, e foarte mare probabilitatea ori să nu știe, ori să te îndrume greșit. Constați că mergi pe pilot automat, ești concentrat pe treburile tale și pierzi contactul cu ceea ce se întâmplă în jur. Și da, recunosc, cel mai probabil nu m-ar fi interesat în continuare de vecini sau locuri din apropiere, dacă nu aș fi fost nevoită să-l caut pe Tom. Plus că stau foarte prost la orientarea în spațiu, dacă trăiam mai mult în epoca pre-Google Maps, nu știu ce mă făceam. Este un bun exercițiu pentru dezvoltarea memoriei vizuale și a orientării în spațiu. Umblând prin atâtea locuri, ești nevoit să te orientezi. La un moment dat, nici nu mai știam pe ce stradă am ajuns. Dar cunoscând zona, mi-am dat reset repede.

-                      Terapie ocupațională și dezvoltarea îndemânării: am lipit atâtea afișe pe stâlpi și la intrările în blocuri, încât aveam impresia că sunt din nou în clasa a doua, la lucru manual.

-                      Am făcut cunoștință cu multe pisici. Le știu pe (aproape) toate din cartier, mai ales pe cele tuxedo, fiecare unde e, de zici că sunt sectorist de pisici. Oamenii nu i-aș recunoaște așa după față, dar pisicile, da.

Căutarea a devenit un mod de viață. În aproape fiecare zi, timp de o lună de zile, veneam de la muncă, mâncam și plecam prin cartier. Poate cineva știe ceva de el... Acum nu mai fac asta, din cauza căldurii. Și pentru mine e complicat, dar și numărul oamenilor pe care-i pot întreba scade, odată cu venirea caniculei și cu vacanța școlară.

În plus... am tot mai clară bănuiala că dacă Tom este teafăr, sigur este la cineva acasă, cel mai probabil într-un spațiu închis (apartament de bloc), din care nu poate ieși ca dintr-o curte. Dacă era pe afară pe undeva, sigur apărea el. În acest caz, îi mulțumesc că a avut grijă de el, dar îl vreau înapoi. Tom are familie și casă, există atâtea pisici fără stăpân bucuroase să fie adoptate.

Este o perioadă grea, oscilez între a lăsa baltă căutările și a continua. Pe de o parte, m-am săturat să tresar la fiecare posibilă informație relevantă, îmi vine să ies din toate grupurile de pisici, mai ales după ce am fost victima unei farse. Despre fraude și farse și cum le poți evita într-o perioadă vulnerabilă ca asta, o să citiți mai pe larg în alt articol. Pe de altă parte, aud peste tot despre pisici care au fost găsite după câteva luni și chiar un an. Sunt conștientă că șansele scad pe măsură ce trece timpul, însă mulți iubitori de animale spun că cea mai frecventă greșeală a cuiva care și-a pierdut pisica este să renunțe prea repede. Am văzut și eu cazuri cu pisici găsite după o lună.

Vă spun și vouă, care citiți acum, dacă îl recunoașteți pe ipochimenul felin din afiș, nu ezitați să dați un semn. Ori scanând codul QR din afiș, ori printr-un comentariu la articol. Mulțumesc!