Amintiri din copilărie cu acvamarin


            Ador bijuteriile. Sunt convinsă că tuturor femeilor ne plac, iar pe cele care afirmă contrariul nu le cred. Că e vorba de bijuterii clasice, în genul colierelor de argint, al broșelor elegante, sau de accesorii moderne, precum brățări charm, cercei handmade, este imposibil să nu-mi atragă atenția. Le prefer pe cele cu pietre, dar nu le refuz nici pe cele simple. Mă atrag atât podoabele masive, cât și cele minimaliste, finuțe, totul depinde de ținută și de modul în care le pot asorta.

Dintotdeauna mi-au plăcut bijuteriile, de când mă știu. Se știe că fetițele, de regulă probează hainele și pantofii cu toc ai mamelor. Făceam asta și cu lucrurile mamei, dar cel mai mult mă atrăgeau accesoriile bunicii, probabil unde întotdeauna ne-am asemănat la gusturi. Mama are gusturi mai „cuminți”, mai conservatoare, în schimb, eu și bunica eram atrase de tot ceea ce înseamnă „fistichiu”, țipător: rujuri și oje mov, fucsia, farduri de pleoape albastre, verzi, haine și bijuterii cu design ieșit din comun…
Mă fascina paleta de farduri a bunicii, țin minte cum eu și verișoara mea ne închideam în baie și treceam la „treabă”: ne machiam cu tot ce găseam, iar când arătam ca niște sorcove, ieșeam, crezându-ne două dive. Dar până să ieșim, stăteam ceva acolo. Vărul meu voia să intre, dar cum găsea ușa încuiată, stingea lumina (întrerupătorul era pe hol). Atunci începeam să țipăm, de mă mir că n-au chemat niciodată vecinii poliția. Cred că astăzi s-ar fi sesizat televiziunile și am fi fost pe toate rețelele de socializare.
Ce se mai întâmpla atunci? Păi fiecare vizită la bunica se „solda” cu inventarul bijuteriilor. Era un adevărat ritual ca la rugămințile mele stăruitoare să scoatem cutia cu bijuterii, să răsturnăm bijuteriile în pat și să le privim, să le admirăm, să le probăm (mai bine zis, să le probez, eu le încercam pe rând, coliere, mărgele, inele, brățări)…
De fiecare dată, plecam de acolo cu câte ceva: un colier, un inel (chiar dacă prea mare pentru mine), o brățară… Chiar dacă i se potriveau unei femei în toată firea și nu unei fetițe, bunica mi le dăruia, amuzată și convinsă că într-o zi le voi purta. Le purtam eu și atunci, chiar dacă nu ieșeam cu ele pe stradă.
Vedeta bijuteriilor era, însă, un inel cu acvamarin. Doamne, ce îmi plăcea… Îl văd și acum, o piatră mare, ape-ape, amintindu-mi de nuanțele schimbătoare ale mării, nu degeaba îi spune acvamarin. Nuanțe de albastru, verde, violet, nici nu distingeai exact culoarea și tocmai în asta consta farmecul; majoritatea pietrelor prețioase au câte o culoare reprezentativă (rubinul roșu, smaraldul verde, turcoazul albastru), acvamarinul nu. Acvamarinul este o combinație între culorile reci (care mie îmi plac la nebunie), verde, albastru, violet, totul depinzând de modul în care se reflectă lumina.
Acvamarinul este piatra mea preferată și acum. Pur și simplu, o ador, mă atrage ca un magnet, deși potrivit zodiacului, este asociată cu Vărsătorul, nu cu Fecioara,
Astăzi, am un inel ce seamănă foarte mult cu cel al bunicii, pe care îl port de fiecare dată când am ocazia, amintindu-mi de zilele lipsite de griji ale copilăriei. Până acum, am schimbat vreo 3, dar acesta seamănă cel mai mult cu originalul.

Tu ce bijuterie dragă ai?
Articol scris pentru SuperBlog 2019
Surse foto: arhivă personală, Venda Jewelry

Comentarii

Trimiteți un comentariu