Povești de la Academia Vânătorilor de Umbre

                                    

ATENȚIE, SPOILERE!

Titlu original: Tales from The Shadowhunter Academy

Editura: Leda Edge

Traducere: Ofelia Al-Gareeb, Shauki Al-Gareeb

Număr de pagini: 606

An: 2015, 2018

O nouă carte din universul Vânătorilor de Umbre, la care și-au adus contribuția Cassandra Clare, Sarah Rees Brennan, Maureen Johnson, Robin Wasserman.

Tocmai ce am terminat-o și pot spune că este una dintre cele mai bune cărți scrise de Cassandra Clare. Păcat că la noi a apărut relativ târziu, după seria „Uneltiri întunecate            ”. Acest volum face legătura dintre „Instrumente mortale” și „Uneltiri întunecate”, așa că ar fi trebuit să apară înainte.

Este, precum „Cronicile lui Magnus Bane”, o carte în afara seriilor, un volum de povestiri (după lungime, aș spune, mai degrabă, nuvele) privind viața lui Simon Lewis la Academia Vânătorilor de Umbre.

Simon Lewis, fost mundan, fost vampir, fost Diurn, din nou mundan, dar de această dată, rămas fără memorie, ca urmare a celor întâmplate în ultimul volum din „Instrumente mortale”. Practic, el are două seturi de amintiri: cele fără lumea Vânătorilor de Umbre și cele cu. Ca în două universuri paralele, două versiuni ale aceleiași povești.

Cum este nevoie de vânători de umbre, pentru că mulți au dispărut în Războiul Întunecat, Simon alege să devină unul. Pentru aceasta, ar putea să fie instruit la un Institut sau la Academia Vânătorilor din Umbre din Idris, ce fusese închisă timp de mai multe decenii.

Alege să meargă la Academie, atât pentru pregătirea sa, dar mai ales, pentru a scăpa de privirile celor pe care îi cunoscuse în viața sa de vampir. Se teme că nu se află la înălțimea celuilalt Simon. La înălțimea lui Simon care a făcut toate lucrurile extraordinare în trecut.

Așa cum am spus, mi-a plăcut foarte mult acest volum. Unul dintre cele mai bune, mai bun decât seria „Uneltiri întunecate”. Sau probabil mi-a plăcut mie mai mult, unde apar toate personajele de care m-am atașat: Simon, Isabelle, Jace, Clary, Alec, Magnus, Tessa, Will, Jem, Catarina. Nu pot spune că i-am simțit la fel de aproape pe cei din „Uneltiri întunecate”, pe frații Blackthorn, pe Emma Cartairs etc. Nu că am ceva împotriva lor, dar pur și simplu, nu m-am atașat la fel cum am făcut-o față de personajele din seriile precedente.

Acum mi-am dat seama cât îmi lipseau replicile lui Simon, cu referințele lui la jocuri și filme, vorbitul în continuu când e agitat, felul comic în care o dă în bară. În „Instrumente mortale”, Simon mă cam enerva, dar acum am ajuns la altă concluzie: cum să nu-l placi când se dă în vânt după cafea, pizza, când colecționa în copilărie carduri Pokemon (ca mine!)? Cum să nu-l placi când are tricouri cu pisici?

„- Nu crezi că garderoba mea intimidantă ar putea să facă treaba asta? întrebă Simon, arătând spre propriul lui tricou care înfățișa o pisică anime ce scuipa niște vomă verde.”

„- Pocalul e magic. Ați putea foarte bine să beți ketchup din el și totuși să funcționeze.

- În cazul ăsta, sper să fie cafea, zise Simon, oftând visător.”

„În mod normal, nu prea beau ceai, dar ăsta îmi place.” – nu bea ceai? Chiar e de-al meu!

Dar mai bine mă opresc aici, că vine Isabelle cu biciul după mine! Apropo, relația Isabelle-Simon este o pată de culoare a volumului. Una dintre poveștile mele de dragoste preferate, cu umor și dinamism, mai bună decât Jace-Clary sau Emma-Julian.

Mi-a fost dor și de stilul excentric al lui Magnus, aerul războinic al lui Izzy, pur și simplu, am simțit că revin vremurile bune. Iar la final, mi-am spus că a trecut prea repede această perioadă de formare a lui Simon.

A fost o plăcere să mă reîntâlnesc cu personajele din toate cele trei serii, mi-au plăcut toate poveștile, dar dintre toate, preferatele mele sunt „Răul pe care îl iubim” și „Născuți spre-o noapte fără de hotare”. În prima este adus în discuție Cercul lui Valentine, subiect pe care întotdeauna l-aș fi vrut mai dezvoltat. Mereu am fost curioasă cu privire la acele întâmplări și aș fi vrut o serie (sau măcar un roman) cu Maryse, Robert, Luke, Jocelyn la vârsta lui Clary, Jace și Alec. Sunt curioasă cu privire la Stephen Herondale, Celine, Michael Wayland, la relațiile dintre ei. M-am bucurat că autoarele au adus aceste personaje în atenție chiar pentru scurt timp. Din ce am citit, pot spune cu certitudine că Valentine chiar era diavolul! Vâna demoni, monștri, dar el era adevăratul monstru. Iar testul la care Isabelle i-a supus pe elevi… Nu vă spun mai multe!

Cealaltă povestire favorită este cea mai amuzantă din tot volumul. Magnus vine să predea la Academie o perioadă, însoțit, bineînțeles, de Alec. Imediat după ce ajung, un bebeluș albastru este lăsat pe treptele clădirii. Un copil de magician, pe care mama sa a fost prea speriată să-l păstreze. Magnus și Alec hotărăsc, în cele din urmă, să-l adopte, prilej de a reuni familia Lightwood. Este povestea la care am râs în hohote! Unde mai pui că e cu „ai noștri”! Alec, Magnus, Clary, Jace, Izzy, Maryse, Robert, Simon, Catarina, toți sunt acolo, în păr! Ba chiar apare puțin și Lily Chen.

Totuși, mi-aș fi dorit să-l „văd” pe Magnus în calitate de profesor, să aflu ce le spune el elevilor. Pun pariu că ar fi avut un discurs mai captivant decât Robert Lightwood!

Îmi place de Catarina și mă bucur că a apărut destul de mult în volum. M-am bucurat să-i revăd pe Tessa și Jem, Will, Cecily în „Diavolul din Whitechapel”. Interesantă perspectiva asupra identității lui Jack Spintecătorul, deși cam trasă de păr. Dar până la urmă, e un volum fantasy.

Mi-a plăcut să-i cunosc pe James Herondale, fiul lui Will și al Tessei, pe când frecventa Academia, pe Cristopher Lightwood, pe Matthew în „Doar umbre”. Vă dau un mic spoiler: James a moștenit ceva mai mult din însușirile Tessei…

A fost o surpriză plăcută și prezența lui Helen Blackthorn, iar povestirea despre relația părinților ei („Prinți palizi și mai palizi regi”) este foarte emoționantă.

M-a cuprins nostalgia la evocarea lui Raphael, altul dintre preferații mei, și mă apucă furia la adresa idiotului de Sebastian…

„Ei bine, l-am iubit pe Raphael, spuse Lily. Dar Raphael n-a iubit pe nimeni niciodată, măcar atâta lucru știu și eu.” – te cred, Lily!

„Știu că Ragnor ținea la vampirașul ăla cu limba ascuțită. Își sprijini obrazul de umărul lui Magnus. Știu că și tu țineai la el.” – mai are rost să spun că si eu țineam?

Mesaj

Ce îmi place la scrierile Cassandrei Clare este că în spatele lor există un mesaj. Cassandra pledează pentru toleranță, pentru înțelegerea faptului că a fi diferit nu înseamnă a fi greșit. Vampirii, vârcolacii, magicienii, spiritele naturii, într-un cuvânt, repudiații, sunt metafore pentru rasism, pentru cei respinși pe motiv că sunt diferiți, chiar dacă nu este vina sau alegerea lor.

Pacea rece este o metaforă pentru extremism, ce ne spune că nu e bine să generalizăm. Să-i băgăm în aceeași oală pe toți, să blamăm un popor întreg pentru faptele unora dintre ei. Exilul lui Helen Blackthorn este unul dintre exemple.

„Dar știu că sângele nu te definește. Ceea ce te definește sunt alegerile pe care le faci.”

Perechile Alec-Magnus, Aline-Helen, Mark-Kieren, adopția bebelușului magician de către Alec și Magnus, toate acestea abordează teme de actualitate și pledează pentru toleranță și renunțarea la prejudecăți.

De asemenea, există referințe la unul dintre cele mai populare cupluri din opera Cassandrei, cu aluzie la fani:

„- Ce e Brangelina? Sună a demon.

- Ba nu! protestă George. Eu cred în iubirea lor.

- Ei nu sunt ca Brangelina, spuse Simon. Și cum ai putea să le zici?Algnus? Asta sună a boală de picioare.

- Evident, li s-ar spune Malec, zise Beatriz. Simon, ești prost?”

ATENȚIE, BIG SPOILER!

Cassandra Clare nu se dezminte și trebuie să mă facă pe mine să plâng la sfârșit! Uite așa, ca  la „Prințesa mecanică”! Dar aici chiar nu văd rostul. Nu știu ce are femeia asta de la sfârșit ne dă în cap! Exact ca în „Stăpânul Umbrelor”. Chiar nu putea să lase să fie bine pentru toată lumea? Ce o costa? Și de ce George! De ce George, „idiotul superb”, vorba lui Magnus?! Și mă revolt și mai tare împotriva profesorilor de acolo și a vânătorilor de umbre. Dar profesorii ăia erau proști, ce păzeau?! Ar fi trebuit să-și dea seama că un elev era apt sau nu de Înălțare! Iar faptul că nu l-au considerat demn de Orașul Oaselor… Ei sunt nedemni, nu George! Nici nu merită că Simon să intre în rândul lor!

Așa trebuie să facă de fiecare dată Cassandra! Să-ți smulgă lacrimi la final! Chiar nu mi-a plăcut partea asta!

Și închei tot cu un citat de la Simon: „Sed lex, dura lex.

Legea e dură, dar e Lege.

Lex e nasoală, gândi Simon.”