Cronicile lui Magnus Bane – a doua părere (partea I)

Acum vreo jumătate de an, scriam aici despre „Cronicile lui Magnus Bane”. Dacă aveți curiozitatea să dați click și să citiți recenzia, veți vedea că eram o mundană totală. Nu citisem nimic din acest univers ficțional până atunci. Nici măcar o carte, nu văzusem nici măcar un episod din Shadowhunters. Habar nu aveam.

Deși mi-a stârnit curiozitatea pentru seriile Cassandrei Clare, lectura a fost destul de anevoioasă. Era și normal, nu aveam informațiile necesare și nu înțelegeam mare lucru. Aluziile la întâmplările din cele două serii, „Dispozitive infernale” și „Instrumente mortale”, rămâneau în van. Acum îmi dau seama ce ratasem! Acum, când am reluat lectura la „Cronicile lui Magnus Bane”, după ce am citit toate seriile din universul vânătorilor de umbre. Și da, pot spune că o văd altfel. Preferințele mele în ceea ce privește povestirile lui Magnus s-au schimbat. Să le luăm metodic și să vedem cum:

„Ce s-a întâmplat cu adevărat în Peru” mi s-a părut la fel de plictisitoare și enervantă. Asta e, sunt sinceră, ce să fac! M-a plictisit și la prima, și la a doua lectură. Păcat că am făcut astfel cunoștință cu Magnus, prima impresie a fost de enervant, superficial și histrionic. Abia apoi am descoperit că nu era chiar așa. Că sub această mască, este, de fapt, un om profund și bun la suflet, cu principii, chiar dacă nu pare. Are dreptate Catarina când spune: „Ești sarcastic douăsprezece ore pe zi, dar nu ești aproape niciodată plin de pică. Sub tot sclipiciul ăla ai o inimă bună.”

Dar să revenim la povestirea de față. Referințe la ea se fac în „Instrumente mortale”, când Magnus îi spune lui Alec că a fost alungat din Peru, unde nu mai este primit, că este vorba de o poveste amuzantă, pe care i-o va spune într-o zi. Amuzantă se vrea a fi, dar nu-i iese. Într-adevăr, situațiile promit, dar ceva din modul în care sunt spuse le fac să pară glume răsuflate. Îl vedem pe Magnus cum se implică în tot felul de lucruri, cum începe să cânte la charango pentru a-l impresiona pe Imasu, un tip brunet, cu ochii albaștri, combinația sa favorită. Numai că nu se pricepe deloc și reușește doar să-i enerveze pe cei din jur. Singurul amuzant este tot Ragnor, atunci când se bucură că Imasu l-a convins pe Magnus să nu mai câte la charango:

„- În cinci sute de ani n-am avut niciodată dorința de a atinge un alt bărbat, însă brusc mă simt stăpânit de dorința de a-l săruta pe băiatul acela pe gură.

- Să nu îndrăznești! zise Magnus, cu un aer vag posesiv, mulțumit de sine.”

Până la urmă, tot nu aflăm de ce a fost alungat Magnus din Peru – ceea ce ne frustrează și mai tare. Ce rost a avut toată povestea?

„Regina fugară” – în plină Revoluție Franceză, Magnus o ajută pe Maria Antoaneta să fugă, într-un balon. Trebuie să recunosc că această povestire are farmecul ei, însă este destul de lungă și obositoare, plină de detalii și abateri de la acțiune. N-am avut răbdarea s-o recitesc, încă o țineam minte destul de bine.

Vampiri, brioșe și Edmund Herondale

Aici începem să vedem legăturile cu „Dispozitive infernale” și „Instrumente mortale”. Nimerim în plină epocă a Acordurilor, când Magnus era invitat la discuții ca reprezentant al magicienilor. Acolo o întâlnește pe Camille, lidera vampirilor, una dintre marile lui iubiri. De fapt, am eu bănuiala că după Alec, pe Camille a iubit-o cel mai mult, de aceea a fost atât de dezamăgit de trădarea acesteia. În „Decăderea Hotelului Dumort”, găsim un Magnus atât de întristat de felul în care vampirița a ajuns pradă drogurilor, încât o roagă pe Catarina să-i modifice memoria, să-l facă să uite că a văzut-o așa.

Revenind la povestirea de față, avem parte de un ton dulce-amar, un amestec de umor și tragica soartă a lui Edmund Herondale (nimeni altul decât tatăl lui Will și strămoșul lui Jace!), vânător de umbre căruia i s-au smuls pecețile pentru că iubea o mundană.

Întâlnim o Charlotte mică (din „Dispozitive infernale”): „(…) o fată cu ochi negri, ca o păsăruică, un pic mai mare decât un țânc, care privea peste umăr și întreba: „Papa?” cu o voce care se adresa în mod vădit conducătorului Institutului din Londra, un bărbat brunet, sever, cu numele de Granville Fairchild.

- Du-te, Charlotte. Știi care este datoria ta, zise Fairchild.”

Există referințe la Benedict Lightwood, înainte de a contacta variola demonului. Se pare că de atunci avea comportamente de risc:

„- Benedict nu este prietenul meu. De sărmana domnișoară îmi pare rău. Omul are niște obiceiuri ciudate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

- Nu înțeleg, spuse Magnus pe un ton fără inflexiuni.

- Puțin cam deviant, la asta mă refer.

Magnus îl privi cu un aer rece.

- Benedict Vești-Proaste, așa îl strigăm, continuă Edmund. În cea mai mare parte din cauza obiceiului lui de a se asocia cu demonii. (…)

- De asemenea, Benedict Lightworm. Și Bestia Benedict, continuă Edmund cu amărăciune.”

Moștenitorul de la miezul nopții

O,da! La a doua lectură, când știu contextul, este una dintre povestirile mele preferate! Ne reîntâlnim cu Tessa și Will și facem cunoștință cu fiul acestora, James. De asemenea, îl „revedem” și pe Jem, devenit acum Frate Tăcut.

„Tessa, Will și pierdutul lor Jem stăteau împreună într-un nod strâns. Magnus știa că pentru câteva momente nimic altceva  nu exista în lume, ci numai ei trei.”

Magnus îl „recuperează” pe rebelul James dintr-un bar, unde beat mort, împușca lustre și făcea tot felul de nebunii.

În partea a doua, avem o revedere nu prea plăcută cu Tatiana Blackthorn, născută Lightwood. De asemenea, o cunoaștem pe Grace Blackthorn, o înaintașă a protagoniștilor din „Uneltiri întunecate”. Tatiana a rămas la fel de neînțelegătoare și îl cheamă pe Magnus pentru a o ajuta cu un plan destul de ciudat.

Este menționată și familia Morgenstern, rânduri din care reiese că de pe atunci nu era de încredere.

Încă de la prima lectură mi-a plăcut această povestire, chiar dacă nu înțelegeam referințele. Acum, că le înțeleg, îmi place și mai mult. Umorul este evident și pentru cineva care nu a citit seriile:

„- Încetează să mai flirtezi cu soțul meu, îi ceru Tessa.

- Nu voi înceta, declară Magnus, dar mă voi opri pentru scurt timp, astfel încât să mă puneți la curent cu veștile voastre. N-am mai avut vești de la voi de când mi-ați trimis vorbă că bebelușul s-a născut și că el și frumoasa lui mamă erau bine.”

„- Dar draga mea doamnă, dumneavoastră sunteți un vânător de umbre.

Tatiana Blackthorn își împreună mâinile în poală.

- Eu nu sunt așa ceva.

Preț de o clipă, Magnus o privi lung.

- A! exclamă el. Vă cer iertare. Ăăă, ați considera că ar fi cumplit de nepoliticos din partea mea să vă întreb ce credeți că ați fi? Credeți că sunteți un abajur?

- Nu găsesc amuzantă frivolitatea dumitale.

Tonul lui Magnus fu liniștit atunci când întrebă:

- Vă cer din nou iertare. Vă credeți un pian?”

Recunosc că „Mărirea Hotelului Dumort” și „Decăderea Hotelului Dumort” m-au lăsat rece. Și atunci, și acum, mi se par tot o apă și un pământ. Mai ales atunci, când nu aveam informații și mi se păreau greoaie de procesat. E cu vampiri, creaturi dezgustătoare, printre care și Camille, marea iubire a lui Magnus, și pe care îmi venea s-o omor când îl necăjea pe Alec, în „Instrumente mortale”. „Decăderea Hotelului Dumort” are un titlu sugestiv, asistând la dependența vampirilor de droguri. În mod normal n-ar avea efect, însă hrănindu-se cu sânge de consumatori de droguri, devin la rândul lor dependenți. V-am spus eu că nu-mi plac vampirii! E, stați, până ajungem la Raphael Santiago! Acolo „uit” că nu suport vampirii!

Mda, „Salvarea lui Raphael Santiago” m-a determinat să le dau o șansă celorlalte cărți din acest univers ficțional și să urmăresc Shadowhunters.

„- Nu-l cunoști pe Raphael al meu, continuă ea. El umblă cu băieți mai mari, dar nu se ține după ei. De el ascultă cu toții. Are numai cincisprezece ani, dar este la fel de puternic și de iute și de deștept ca un om mare. Dacă numai unul dintre ei a supraviețuit, acela este el. Nu te duce să-i cauți trupul. Du-te să-l salvezi pe Raphael.”

Mare dreptate a avut mama sa! Și atunci, și acum mi-a plăcut această povestire.

Și cum să nu-ți placă de Raphael? Mai ales când îi face lui Magnus cea mai comică descriere? „Se îmbracă asemenea unui maniac, se poartă ca un nebun și face glume mai proaste decât bărbatul în care aruncă oamenii cu ouă clocite în față la Dew Drop în fiecare sâmbătă.”

Unde mai pui că acest vampir este super atrăgător. Cu vocea sexy și accentul latin… Mda, abia aștept să apară următorul sezon din Shadowhunters!

„Nu era doar un copil suferind. Era un monstru cu chipul unui înger de Caravaggio.”

Cam lung articolul, nu? Și mai e! Haideți să facem așa: ca să nu vă plictisesc, închei aici și reiau restul într-un articol viitor. Nu-i mai bine așa? Ne revedem cu povestea lui Alec și Magnus și Cercul lui Valentine.

                                                            

                                     - VA URMA -