Casa care picura sânge – The house that dripped blood

                        

Titlu original: The house that dripped blood

Anul apariției: 1971

Țara de origine: Marea Britanie

Genul: Horror

Durată: 1 h 42 minute

Regizor: Peter Duffell

Distribuție: Denholm Elliott (Charles), Tom Adams (Dominic), Peter Cushing (Philip Grayson), Cristopher Lee (John Reid), Nyree Dawn Porter (Ann Norton), Joanna Dunham (Alice), Jon Pertwee (Paul Henderson)

Cotație IMDb: 6.6

Cum am aflat de acest film? Din „Stăpânul Umbrelor”, de Cassandra Clare, respectiv scena în care Dru, iubitoarea de filme horror vechi, se uita împreună cu Jaime la „Casa care picura sânge”. Când am auzit prima dată titlul, mă așteptam la un horror cu mult sânge, vampiri și zombie. Ei bine, nu a fost deloc așa. „Casa care picura sânge” este un horror clasic, fără clișeele cinematografice din ziua de azi. Un film ca pe vremuri, care reușește să te capteze prin altceva decât efecte speciale ce-ți iau ochii precum sânge, violență, mațe scoase și mai știu eu ce.

În acest horror clasic, nu dai peste nimic de felul acesta, ci doar peste tensiune graduală, un joc actoricesc de excepție și povești bine scrise. Ne cucerește prin intrigă, nu prin clișee ieftine.

La fel ca în „Doctor Terror’s Horror House”, alt horror clasic (probabil era o modă cu structura în cazul filmelor din acea perioadă), „Casa care picura sânge” este alcătuit din patru părți, protagoniștii schimbându-se de fiecare dată.

Filmul începe cu discuția dintre două persoane, care cu pretextul anchetării dispariției vedetei de film Paul Henderson, evocă povestiri din controversata casă, locuită, pe rând, de diverși oameni.

În prima parte, avem de a face cu un scriitor de romane horror (Denholm Elliott), care se mută împreună cu soția (Joanna Dunham) în acea casă. Pe măsură ce avansează cu scrierea romanului, personajul negativ din cartea sa prinde din ce în ce mai mult contur. Atât de mult, încât autorul începe să-l vadă prin casă pe maleficul Dominic (Tom Adams). Să fie o fantomă? Sau imaginația sa, care a depășit limitele?

Partea a doua are în atenție un muzeu al statuilor de ceară, al cărei „vedetă” este o femeie foarte frumoasă. Se pare că statuia cu pricina exercită o atracție ciudată și irezistibilă asupra vizitatorilor, printre aceștia numărându-se Philip Grayson (Peter Cushing), mutat de curând în casă, și prietenul său, Neville (Joss Ackland). Ce are statuia atât de special, în afară de criteriul estetic și mai ales, ce se întâmplă cu persoanele atrase în mrejele frumoasei statui?

Partea a treia (și preferata mea) ni-l aduce pe John Reid (Cristopher Lee),  ce vine să locuiască în deja cunoscuta casă împreună cu fetița sa, Jane (Chloe Franks). Mama acesteia murise, iar el avea nevoie de cineva care să aibă grijă de copil. Găsește repede ajutor în persoana fostei profesoare Ann Norton (Nyree Dawn Porter). De la început, aceasta își dă seama că este ceva în neregulă cu fetița: tatăl ei nu o lăsa să meargă la școală, precum toți copiii de vârsta ei, iar fetița se temea foarte tare de foc. În timpul lecțiilor cu Ann, Jane aduce vorba despre magia neagră. De asemenea, o vedem cum alege din bibliotecă (superbă, de altfel) o carte pe acest subiect.

Ultima parte este rezervată vampirilor, dar nu clișeelor slabe din ziua de azi, ci noțiunii vechi, inițiale de vampiri. Jon Pertwee (Paul Henderson) este un mare actor ce vine în orășelul casei care picura sânge pentru a filma o producție horror. În căutare de recuzită, ajunge la un magazin de artefacte, de unde cumpără o mantie de vampir. Imediat ce începe s-o poarte, observă anumite schimbări. S-o transforma în vampir?

Partea a patra este cea mai atmosferică dintre toate; scena în care Henderson ajunge la ciudatul magazin este de un ireal și în același timp, de o autenticitate rar întâlnită. Ceața aceea chiar îți dă un sentiment de stranietate. Observăm, de asemenea, un leitmotiv al filmelor de groază din acea perioadă: transformarea vampirului în liliac, fapt pe care îl întâlnim și în „ Doctor Terror’s Horror House”.

Dacă mi-a plăcut acest film? Categoric, da! Horror-ul clasic bate horror-ul actual? Dacă e să ne luăm după „Casa care picura sânge”, cu siguranță! Pe vremuri, nu existau efectele speciale de azi, iar realizatorii erau nevoiți să lucreze cu ceea ce aveau: joc actoricesc și atmosferă. „Casa care picura sânge” redă nu numai atmosfera de film horror, ci și pe cea a vremurilor trecute. Pardesiul lui Ann este desprins din moda anilor 1970, filmul fiind o mărturie a timpului său. Întâlnim și umorul tipic englezesc, scena de la final înfățișând casa cu pricina, cu plăcuța „De închiriat”, iar unul dintre cei care au evocat întâmplările ne îndeamnă să fim următorii locatari.

Voi ce spuneți? V-ați muta acolo?