Nostalgie... Un subiect la modă, mai ales în preajma sărbătorilor. Sau după ce acestea au trecut, că tot vorbim de nostalgie.
De ce anume mi-e dor? Pentru că așa cum spuneam mai sus, tocmai au trecut sărbătorile, voi vorbi despre dorul de sărbătorile de altădată.
În fiecare an, de sărbători, revenim acasă. Perioada sărbătorilor are ceva ce ne transformă la loc în copii, distribuindu-ne în rolurile de demult.
Când spun „revenim acasă”, nu mă refer exclusiv la faptul că fizic ne întoarcem într-un anume loc. În preajma Crăciunului, revenim mintal în copilărie. La amintirile de atunci. La colindatul alături de alți copii, la mesele împreună cu părinții, bunicii, frații, verii, unchii, mătușile. La bucuria de a deschide cadourile de la Moșu’ , la vacanțele de iarnă.
Mi-e dor de...- seara de Moș Nicolae, când îmi aranjam ghetuțele frumos și le lăsam nesupravegheate, așteptând ca misteriosul Moș Nicolae, acest James Bond al sărbătorilor, să le umple cu daruri;
- mesele de Sfântul Nicolae și de Crăciun, la bunici, prilej de reuniune cu familia extinsă (verii, unchiul, mătușa);
- mirosul de brad din casă, pe care nu știu să-l descriu, dar pe care l-aș recunoaște oriunde și cred că este o îmbinare între aroma sa naturală și cea din casă;
- împodobirea bradului, prilej pentru ai mei să-și amintească de propriile copilării. Cum puneau vată și lumânări în brad, cum mergeau cu colindul… O metanostalgie, ca să zic așa, nostalgie la nostalgie;
- ambalajele goale lăsate în pom după ce mâncam bomboanele și care îi păcăleau pe ceilalți;
- Ajunul Crăciunului, sărbătorit împreună cu toată familia, de energia magică de atunci, când noi, copiii, ne simțeam ca niște mici vedete, în centrul atenției, concentrați să spunem corect poeziile și să-l convingem pe Moșul că am fost cuminți, am învățat bine și meritam cadourile;
- cum ne jucam în zăpadă (șocant, era zăpadă în decembrie și la începutul lui ianuarie!), în curtea casei mele sau în fața blocului verilor mei. Făceam oameni de zăpadă, ne băteam cu bulgări, nici nu mai știu câte făceam;
- plăcinta cu răvașe de Revelion, ce conțineau tot felul de mesaje năstrusnice, scrise de mine: unele cu urări obișnuite, altele neverosimile (gen „Anul ăsta o să câștigi la loto”, „O să devii celebru/ă”) sau amuzante (spot-ul ăla publicitar „Evitați consumul de sare, zahăr și grăsimi”) și cum într-un an, bunica mea era să înghită un răvaș, pentru că eu pusesem vreo 3-4 în aceeași bucată de plăcintă. De unde să știe ea că mai erau răvașe?
- mersul cu sorcova. Crescând la oraș, nu mergeam prin vecini cu sorcova, dar le aplicam „tratamentul” rudelor și prietenilor de familie. Și cum tradiția e tradiție, cu toții cotizau la pușculița mea, eram foarte mândră de banii mei munciți;
- vibe-ul acelor vremuri, fără Internet și poze la tot pasul, când oamenii se distrau mai mult, fără a se strădui să afișeze o anumită imagine;
- sărbători, inclusiv de astea care tocmai ce au trecut. Măcar se întorc peste aproximativ 11 luni.
Vouă de ce vă e dor?
Articol scris la provocarea Dianei Elena Gole.
Comentarii
Trimiteți un comentariu