„Prinzătorul de vise este mai mult decât atât: se spune că nu te ferește doar de coșmaruri, ci chiar de duhurile rele, de spirite de pe altă lume.”
Titlul original: Plasă
pentru vise
Editura: Ecou Transilvan
Anul aparitiei: 2021
Număr pagini: 241
Gen: Romantic, Mistic,
Literatură contemporană
Cotație Goodreads:
4,75
Cu stilul Iuliei-Florentina Paciurea am făcut
cunoștință acum câțiva ani, când am citit „Apă plată cu lămâie”. „Plasă pentru vise”
are ceva în plus. Ceva ce m-a fascinat de la primele rânduri.
Este o lectură ușoară, relaxantă, numai bună după o săptămână stresantă. Singurul lucru pe care îl regret este că nu am avut timp s-o citesc mai devreme.
Este o carte despre familie, prietenie, dragoste
și… magie. Cu toții avem un colțișor al minții rezervat pentru magie, fie că o
recunoaștem sau nu. O superstiție, un semn, horoscopul, credem sau
nu în ele, de multe ori ne spunem că nu, însă parcă ceva, ceva tot e acolo,
ceva ce nu putem explica sau raționa. Pentru că oamenii sunt făcuți să-și
încredințeze temerile și dorințele cuiva superior și independent de ei.
„Oamenii
sunt atât de acaparați de viața de zi cu zi și atât de obosiți și triști
uneori, încât un strop de magie ar bucura pe oricine. Așa îmi explic eu
atracția pe care majoritatea dintre noi o simțim față de legende, față de cărți
și filme științifico-fantastice.
-
Știi cum îmi explic eu? Eu cred că oamenii sunt atât de ocupați, de obosiți ori
triști încât nu mai știu să vadă ceea ce este chiar în fața lor, încât au uitat
cât de legați au fost cândva predecesorii lor de natură și de legende.”
Romanul împletește realismul palpabil al vieții de
zi cu zi cu fenomene inexplicabile, mistice.
„Oricum,
Bucureștiul nu era un loc atât de magic pe cât fusese satul în care văzusem eu
lumina zilei acum trei decenii. M-am uitat la frunza aceea, la cât de frumoasă este. Culorile vibrante,
formele exacte, până și textura ușor moale, ca din bumbac – toate atingeau
perfecțiunea. Și am simțit o dorință năvalnică să îmi doresc. Și mi-am dorit o iubire mare, mistuitoare, ca
în filme.”
Din primele rânduri ale romanului, facem cunoștință
cu Silvia, o tânără bucureșteană din zilele noastre. Are o relație foarte bună
cu mama sa, un serviciu stabil, un câine și o relație pierdută, în urma căreia
suferă și în prezent.
Într-o zi se reîntâlnește cu Dan, fostul iubit, care
îi transmite un mesaj de la mătușa ei, ce locuiește în Sinaia. Aceasta o roagă
să vină cât mai repede s-o vadă.
De mătușa Carmen, sora mamei, o leagă amintiri
foarte frumoase. Silvia și-a petrecut o parte din copilărie la Sinaia, mama și
mătușa ei țineau foarte mult una la alta, până când ceva s-a întâmplat. Pe când
avea Silvia 12 ani, tatăl ei și soțul mătușii Carmen au murit într-un accident de
mașină. Mama și mătușa ei s-au certat și de atunci
nu-și mai vorbesc. Silvia și mama ei s-au mutat la București, și chiar dacă
Silvia a păstrat legătura cu mătușa, cele două surori nu s-au împăcat.
Ajunsă la Sinaia,
Silvia află că mătușa Carmen este foarte bolnavă. Ba mai mult, a pus bazele
unei afaceri cu loțiuni, tincturi bazate pe produse naturale și o alege pe
Silvia ca succesoare. Ca una dintre succesori, mai degrabă. Carmen este ajutată
în afaceri de 3 persoane : Irina, Mariana și Andrei. Cu Andrei Silvia face
cunoștință chiar mai devreme, într-un mod neconvențional : pe când se
îndrepta către casa mătușii, taxiul în care se afla îl lovește pe Andrei.
„-
Andrei Madar este numele meu. Am ceva
cunoștințe medicale și când spun că sunt bine, sunt bine. V-ați murdărit eșarfa.
Nu era nevoie. Din București?
- Da. Cum ați ghicit?
- Nevoie permanentă de a
avea dreptate, de a întrerupe, de a controla. Teama inexplicabilă de păianjeni.
Am dreptate?
- E absurd, dar te iert și
pun pe seama accidentului.
- Nevoia de a ierta când tu
ești de fapt vinovatul, nevoia de a tutui de la prima întâlnire… Da: clar din
București.”
Pe
meleagurile mătușii, Silvia se reconectează cu o energie uitată, cu amintiri
îngropate. Între ea și Andrei apare o pasiune de
nestăvilit, deși el are o relație cu Mariana.
Silvia se simte foarte vinovată, nu vrea să
continue relația cu Andrei, însă se pare că destinul are alte planuri decât
cele raționale.
„Nu
mai eram copilul, adolescenta și, mai apoi, femeia cuminte. Acum chiar făceam
ceva rău și răul este seducător la început: întunecă conștiința și anulează
temerile. Cine, până la urmă, n-ar vrea să respire fără teamă? În noaptea aceea
nu eram, nu puteam fi eu, dar mă simțeam mai vie ca niciodată.”
„Nu
aveam dreptul să mă comport ca o femeie îndrăgostită. Era un păcat să fiu
astfel, să simt astfel.”
Acțiunea este împletită cu un domeniu nevăzut, însă
palpabil și vehiculat în folclorul nostru: cel al magiei, al vrăjilor, al
plantelor cu anumite proprietăți…
Vă pot spune că multe se întâmplă în acest roman,
au loc răsturnări de situație mai ceva ca într-un thriller și că totodată,
speram la alt final.
Mi-a plăcut foarte mult cartea, însă finalul mi-a
pus capac și mă întrebam în continuu „De ce ? De ce ?”. Este o carte
frumoasă și tristă…
Despre autoare:
Iulia Florentina Paciurea este o tânără autoare română, de profesie
economist. Până în prezent, a publicat „Violet”, „Deja-vu”, volumul de poezii
„Emoții”, romanul „Apă plată cu lămâie”, antologiile „În ritmul pașilor
copilăriei”, „Clepsidra cu sentimente”, „Ne scriu din cer poeții”, precum și
„Dicționar de reliefuri românești”.
Poate fi urmărită pe https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea , https://www.instagram.com/iulia.paciurea/, https://iuliapaciurea-scriitor.com/ .
Comentarii
Trimiteți un comentariu