Momente hazlii de Înviere

Mai e puțin și trece și Paștele ăsta. Noaptea de Înviere atipică mi-a dat prilejul să rememorez momente din alte nopți de Înviere, de-a lungul anilor.
Îmi aduc aminte cu plăcere mai ales de Învierile din copilărie, petrecute la țară, împreună cu familia extinsă. Știu că muream de nerăbdare, pe la 11 noaptea deja începea agitația și-i întrebam pe ai mei când plecăm. Bineînțeles că țineam cu tot dinadinsul să merg și eu, nu acceptam să mă lase acasă.
Am adunat aici cele mai amuzante întâmplări din nopțile de Înviere, așa cum mi le amintesc eu:
Cu Lumina în curtea vecinilor
Nu mai știu ce vârstă aveam, în orice caz, cred că până în 10 ani. Am mers la slujba de Înviere cu bunica și fratele ei. Așa cum spuneam, eram la țară. Mergem la slujbă, luăm Lumină și ne întoarcem acasă. Numai că pe drum era întuneric, nu vedeam la 2 pași, iar bunica avea un simț de orientare în spațiu extraordinar. De multe ori spun că l-am moștenit de la ea: mă rătăcesc și în locuri cunoscute, dacă mă lași undeva, nu mai știu să mă întorc. Noroc cu Google maps... Revenind în acea noapte de Înviere, am intrat în curtea altora! Nu mai știu cum ne-am dat seama că nu eram la noi, probabil liniștea, întunericul, că la noi acasă era mare zarvă, ne așteptau ai noștri cu Lumina. „Bine că n-a sărit vreun câine la voi!” - spunea mama. Sau că nu ne-a atacat careva, crezând că a intrat un hoț, adaug eu peste ani.
Vântul buclucaș
În alt an, tot la țară, am mers la slujbă cu familia extinsă: părinții, bunica, unchi, mătuși, verișoara. Era vânt puternic, am plecat cu lumânările aprinse spre casă și s-au stins de vreo 6 ori. Caraghios e că de fiecare dată, le reaprindeam de la aceleași persoane. Din acel an, am stabilit alt protocol: să mergem la slujbă unii pe jos și alții cu mașina; în mașină erau mai protejate lumânările, dar nu încăpeam cu toții.
„Veniți să luați Lumină!”
Tot în biserica din sat, preotul, după ce că era mai înalt decât media, a venit cu Lumina și o ținea sus, deasupra capului. Lumea se îmbulzea și sărea, preotul ținea lumânările și mai sus...
„Aoleu, săracul!”
Eram cu toții la slujba de Înviere. O femeie se apropie de un unchi de-al tatălui meu, sosit cu noi de la București, dar care copilărise acolo și începe să-i povestească de una, de alta.
- Știți că soțul meu a murit.
- Aoleu, săracul, îmi pare rău - îi răspunde unchiul.
- Dar știți, a murit și cel de-al doilea.
- Vai, îmi pare rău!
Unchiul nu știa cum să scape de ea, mai ales că... habar n-avea cine era! Ea îl cunoștea, dar el n-o mai ținea minte și le întreba pe rudele noastre cine era.
De la club la biserică
Anii au trecut de la întâmplările povestite. Între timp, s-a deschis un club chiar pe strada bisericii din sat. Cetățenii de seamă ai comunității mergeau mai întâi în club și la 12 noaptea, la biserică, să ia Lumină. Nu mă întrebați de ce în ordinea asta. La 12 noaptea (când am ajuns și noi, de altfel, de acasă, nu de la club), curtea bisericii s-a umplut de pițipoance cu tocurile cât casa, împotmolindu-se în pietriș (la țară nu era asfaltat) și cu faciesul specific. Pe când imitam faciesul cu buzele țuguiate, unchi-miu îmi dă un ghiont, una era chiar lângă mine, dar nu cred că s-a prins, sincer.
Nici în copilăria mea nu cred că era lumea pătrunsă de spiritul Învierii, dar parcă în acel an oamenii erau mai distanți ca niciodată. M-a lovit ca o revelație faptul că puțini erau acolo pentru slujbă, cei mai mulți veniseră la un eveniment social, la care vorbeau între ei, râdeau și se salutau cu ceilalți.
Voi ce momente amuzante legate de Paște aveți?