Nu știu nici acum când te-ai născut și până azi nici data exactă a momentului în care ți-ai găsit locul. Mereu mi-am amintit de o zi ploioasă și friguroasă de la începutul lui octombrie (știu pentru că tocmai începeam facultatea și nu aveam cu cine să te las; ai mei mergeau la serviciu, cu toții plecam de acasă, iar mediul îți era cu totul ostil; celelalte pisici te scuipau, te băteau și te priveau ca pe o intrusă). Zilele trecute îmi dădeam seama că la începutul lui octombrie se fac 10 ani. Am luat pozele din acea zi, am făcut puțin pe Hercule Poirot și am aflat data: 3 octombrie 2009.
Mieunatul tău a atras atenția unei vecine, care i-a spus mamei mele: „Miaună un pisoi, mi se rupe sufletul!”. Ai mei te-au găsit pe roata unei mașini, unde te adăpostiseși de frig. Parcă de atunci ți-a intrat frigul ăla în oase, acum îmbrățișezi caloriferul de câte ori ai ocazia. Erai mică, murdară, urâțică și cu o micoză la botic. Ne priveai cu niște ochișori de lapte, bleumarin și încăpeai în palmă.
Te-am spălat, te-am înfășat și ți-am făcut poze. Scopul? Să te arăt prietenilor și cunoștințelor, doar-doar te-o adopta cineva. Recunosc, n-am vrut să te păstrez la început. Nu din vina ta, ci pentru că deja aveam multe animale (vreo 3 pisici, un câine) și mai ales atitudinea pisicilor era clar de respingere. Te scuipau, te băteau, privirile lor spuneau: „Ce caută și asta aici? Să plece cât mai repede!”.
În prima noapte ai dormit cu mine. Și a doua, și a treia și multe altele. La început, ca măsură de protecție împotriva atacului celorlalte pisici. Te țineam cât e ziua de lungă închisă la mine în cameră. Când veneam seara, ieșeai de pe unde erai ascunsă și mă întâmpinai cu un tors cât toate zilele. Mai ții minte?
În timp, ai crescut, te-ai făcut puternică, ai ajuns să te lupți cu tot ce-ți stătea în cale... M-ai speriat serios de câteva ori, când ai dispărut câte 2 zile, încât am crezut că ne-ai părăsit de tot. Dar cea mai mare sperietură mi-ai produs-o acum 2 ani, când ai dispărut 5 zile. Erai închisă în casa vecinei care te-a auzit mieunând în acea seară de octombrie. Numai că vecina nu mai era pe lumea aceasta, iar actualii proprietari erau plecați pentru o perioadă lungă de timp. Casa închisă, fără mâncare, apă proaspătă... Noroc că nu se lăsase încă frigul. Din nou mieunatul te-a salvat. Mieunatul și mama mea, care te-a auzit.
Multe năzdrăvenii ai făcut... Ai intrat în mașina cuiva, ai fost gata să pleci în Spania, cu autocarul celor de la Atletico Madrid, ți-ai ars mustățile, ți-ai murdărit blana de ceară, de a trebuit să te ducem la doctor, să-ți radă acea porțiune...
Acum ai 10 ani și multe bucurii de oferit! Să ne trăiești încă mulți de acum încolo!
Ce poveste induiosatoare! :) E favorita ta acum? :) Dar cum a fost faza cu autocarul lui Atletico? :)) La finala UEFA din Bucuresti? :D
RăspundețiȘtergereCam asa ceva, ii iubesc pe toti, dar asta e favorita. Nu mai stiu ce a fost. De mult, de tot, era meci Atletico Madrid-Atletic Bilbao. Stau langa stadion, asa ca autocarul uneia dintre echipe era parcat langa strada mea. Nebuna era sa se urce, mirosea rotile :))
Ștergere