Vouă vă place Cassandra Clare?

                                    

Știți starea aceea, când ai terminat o carte și nu mai poți citi altceva după? Când ecourile a ceea ce tocmai ai citit îți urlă în minte și te fac să reflectezi în continuu?

Atunci știți cum mă simt eu acum. Tocmai am terminat volumul 2 din seria „Uneltiri întunecate”, „Stăpânul umbrelor”, și de atunci nu fac decât să mă gândesc „Cum e posibil? Wtf, ce e asta?! Dar de ce? Pur și simplu, de ce?!”. Iar când am aflat că următorul volum va apărea abia în decembrie, nu mă gândesc decât ce o să fac până atunci. Decembrie la ei, la noi sigur apare anul viitor.

Să vă spun, mai întâi, cum am făcut eu cunoștință cu scrierile Cassandrei Clare. A fost odată… o cititoare care afirma că nu citește ea cărți cu vampiri. Că nu-i place genul fantasy, în afară de Harry Potter, a cărei fană este pe viață. Că poveștile fantasy, cu vampiri și alte prostii, sunt superficiale sau numai pentru adolescenți.

Uite că cititoarea pune mâna într-o zi pe „Cronicile lui Magnus Bane”. Nu știa nimic despre serie, doar că era o carte extra din universul ficțional al Vânătorilor de Umbre. Separată de serii, dar cu aceleași personaje. Cititoarea cu pricina pătrunde în acest univers, nu e prea fermecată la prima vedere, sceptică cum e, dar parcă povestirile acelea au „ceva”. Recunoaște că nu sunt rele, dar nu le poate înțelege ca lumea, întrucât nu are informațiile necesare, având în vedere că nu a citit nicio carte din nicio serie. Așa că apelează la soluția rapidă: dă search pe Google și află că pe baza seriei „Instrumente mortale”, s-a făcut un serial numit „Shadowhunters”(„Vânătorii de umbre”). Pentru a înțelege mai bine „Cronicile lui Magnus Bane”, se apucă se serial. „Dacă nu-mi place, aia e, îl las, dar măcar să văd despre ce e vorba.”

Și i-a plăcut foarte mult. Așa s-a convins să înceapă prima carte din seria „Intrumente mortale”, „Orașul oaselor”. Și a văzut și ea că merită. Dacă cineva i-ar fi spus ce urmează, nu ar fi crezut: a devorat toate cele 6 cărți din seria „Instrumente mortale”, plus cele 3 din „Dispozitive infernale”. După ce le-a terminat, a trecut la

„Doamna de la Miezul Nopții”, primul volum din seria, „Uneltiri întunecate”, și a așteptat cu sufletul la gură „Stăpânul Umbrelor”. În prezent e bulversată de finalul acesteia din urmă și s-a pus pe așteptat următorul volum, „Queen of Air and  Darkness”.

Cam asta a fost. Din tot ce a scris Cassandra Clare, seria „Instrumente mortale” mi-a plăcut cel mai mult, la nebunie. Este, după părerea mea, apogeul operei ei. S-a întrecut pe sine și nu cred că va scrie ceva mai bun de atât. Am devorat cele 6 cărți de parcă eram nebună, obsedată! Citeam oriunde și oricând prindeam o clipă liberă. Amestecul de magie, acțiune, personaje bine construite, iubire, umor m-a cucerit pe de-a întregul. Aș defini stilul autoarei ca foarte „catchy”. Deși nu sunt adepta expresiilor în engleză, așa e. Literalmente te prinde și nu te mai lasă nici să respiri. Cărțile pur și simplu s-au citit singure.

Seria „Dispozitive infernale” am citit-o după „Instrumente mortale”, că așa îmi este obiceiul; rar citesc în ordine, ca oamenii normali. Mi-au plăcut și cele 3 cărți, care i-au avut protagoniști pe Tessa și Will, dar nu le-am devorat cu atâta „foame” precum pe cele din „Instrumente mortale”. Deși trebuie să recunosc că dintre toate poveștile de dragoste ale protagoniștilor, cea din „Dispozitive infernale” mi-a plăcut cel mai mult. Dintre toate eroinele (Tessa, Clary, Emma), Tessa este preferata mea. Cred că iubirea ei pentru cărți mi-a trezit o simpatie specială, precum și dorința de a-și salva fratele, forța și inteligența ei. Clary avea momente când mă enerva, iar Emma, deși este o foarte bună luptătoare și așa mai departe, nu m-a făcut să rezonez precum Tessa. De asemenea, poveștile dintre Clary și Jace, respectiv, Emma și Julian, nu m-au dat pe spate. Mai ales pe Clary și Jace i-am perceput drept clișeici. Totodată, mi s-a părut că autoarea a pus prea mult accent pe aceste două perechi, în detrimentul celor secundare.

Seria „Uneltiri întunecate” a fost cea mai așteptată de mine, întrucât la momentul lecturii, celelalte două erau deja apărute în întregime. Cea mai așteptată, dar și cea care mi-a plăcut cel mai puțin. Atât la „Doamna de la Miezul-Nopții”, cât și la „Stăpânul Umbrelor”, povestea m-a prins abia pe la jumătate. Nu mai era cursivitatea aceea, nu mai devoram cu atâta nerăbdare paginile… Nici personajele nu mai erau ce au fost. Îmi era dor de personajele din seriile anterioare, de Izzy, Simon, Magnus, Alec, Luke, chiar și de Jace și Clary, deși nu fusesem neapărat un fan de-al lor.

Frații Blackthorn și Emma Carstairs au fost introduși la finalul celei de-a șasea cărți din „Instrumente mortale”, dar nici atunci nu mi-au atras atenția prea tare. Din contră, mă enerva că autoarea „pierdea timpul” cu ei, când eu aș fi vrut să aflu despre alții. Nu am regăsit entuziasmul volumelor trecute decât pe la mijloc, când au început să se întâmple lucruri interesante. Parcă lipsește umorul primelor două serii (mai ales umorul din „Instrumente mortale”) și mi se pare că în unele privințe, se repetă scenariul: iubirea interzisă dintre Emma și Julian îmi aduce aminte de momentele când Clary și Jace credeau că sunt frați. Dacă ceva nu mi-a plăcut la „Instrumente mortale”, a fost vorba de descrierile prea elaborate și accentuarea exagerată a relației Jace-Clary. Aceeași impresie am avut-o și la Emma-Julian; mi se pare că autoarea pune prea mult accent pe relațiile protagoniștilor, în detrimentul altora. În „Instrumente mortale”, aș fi vrut mai mult Magnus-Alec, Izzy-Simon, iar în „Uneltiri întunecate”, mai mult Mark-Kieran, Cristina-Diego. Apropo, nu știu cum va rămâne, dar pe Cristina nu o văd decât cu Diego (păcat că s-au despărțit), iar pe Mark cu Kieran. Alt cuplu care îmi place este Diana-Gwyn.

Mi-a plăcut în „Stăpânul Umbrelor” trio-ul Ty-Livvy-Kit. Îmi amintea puțin de trio-ul Harry-Ron-Hermione, din Harry Potter, probabil datorită vârstei personajelor și a faptului că înfruntă totul împreună. Kit este un personaj interesant, care evoluează de-a lungul acestui roman și mi se pare surprinzător faptul că ajunge să-l înțeleagă mai bine pe Ty decât unii membri ai familiei sale.

Finalul volumului „Doamna de la Miezul Nopții” a fost OK, îți stârnește curiozitatea pentru următoarea carte într-un mod subtil, însă finalul din „Stăpânul Umbrelor”… El mi-a creat starea de acum. Citeam și nu-mi venea să cred. Nu mi-a plăcut deloc cum s-a terminat, și nu numai din cauza celor întâmplate, ci pentru că am fost lăsați „ca în gară” sau „cu ochii în soare”. S-a terminat brusc, fără nicio explicație, fără niciun epilog, de aveam senzația că suntem într-unul din filmele de groază urmărite de Dru.

În condițiile astea, cum să nu aștepți cu sufletul la gură următorul volum? 
De ce îmi plac seriile Cassandrei Clare? Pentru că oricât m-aș supăra pe ea din varii motive (finalul, că pune prea mult accent pe unii și pe alții etc), nu pot să neg substanța, mesajul constructiv din spatele poveștii. Se vorbește despre dictatură, discriminare, extremism, răzbunare, fanatism. De asemenea, seriile transmit că nu e nimic rău să fii diferit, indiferent că e vorba de rasă, orientare sexuală sau structură psihică; că nu trebuie să generalizezi și să-i bagi pe toți în aceeași categorie: nu toți repudiații sunt răi, cum nu toți Vănătorii de Umbre sunt buni; nu toți elfii trebuie tratați la fel, doar pentru că mai-marii lor s-au aliat cu cine nu trebuia în Războiul Întunecat.

Istoria universului ficțional al Vănătorilor de Umbre seamănă extraordinar de bine cu istoria mundană, nu trebuie decât să citești seriile pentru a-ți da seama de asta.

Până la anul, mă consolez cu faptul că în curând va apărea un nou sezon din Shadowhunters. Deși este foarte diferit de cărți, rămâne un super-serial și el m-a convins să citesc cărțile. Și am mai auzit eu ceva de o carte în afara seriilor, „Tales from the Shadowhunter Academy”… Sper s-o traducă în curând…