Jurnalul Aurorei Serafim - carte vs ecranizare

Am reușit și eu, într-un final, să citesc ceva de Sidonia Drăgușanu. O autoare de prin anii '30-'40, uitată de vreme și redescoperită după jumătate de secol, la inițiativa familiei ei.
Auzisem lucruri bune despre scrierile ei și am fost curioasă, așa că m-am apucat de unul dintre romane, „Jurnalul Aurorei Serafim”. Pot spune că îmi doresc să citesc și alte cărți scrise de această autoare, publicate în perioada interbelică.
„Jurnalul Aurorei Serafim” a fost publicat în anii '50, imediat după instaurarea regimului comunist, fapt ce reiese din anumite pasaje introduse la cererea cenzurii; pasaje ce preamăresc doctrina și morala proletară, criticând „sentimentalismul mic-burghez”, picate în text ca nuca-n perete. Asa cum se spune si in postfata, "Aveai de ales între a scrie pentru sertar, a nu mai scrie deloc sau a face compromisuri pentru a fi publicat.”
Dacă mi-a plăcut scriitura autoarei în aceste condiții, sunt convinsă că voi rezona mai bine cu romanele din perioada interbelică.
Aurora Serafim este o tânără educatoare ce nu a dus o viață ușoară; crescută de bunici, după ce tatăl a murit, iar mama a plecat, recăsătorindu-se, ajunsă la maturitate, intră într-o relație abuzivă cu Ștefan, un bărbat gelos patologic.
La momentul deschiderii romanului, este despărțită de 3 ani de Ștefan și se reîntâlnește cu o veche așa-zis prietenă, Lavinia. 
La căminul de zi pentru copii la care lucra (văd că așa le spunea pe atunci, „cămin”, deși erau un fel de grădinițe), îl cunoaște pe doctorul Horia Mihail, angajat de curând, dar și pe inginerul Runcan, un bărbat văduv, tatăl a doi copii a căror educatoare devine. 

Puncte forte: scriitura, partea despre educația copiilor, adevărate sfaturi valabile în orice epocă; se vede că Sidonia Drăgușanu avea cunoștințe solide de pedagogie, redând la perfecție până și modul de a gândi al copiilor, presărat cu replici poznașe, astfel încât ai impresia că te afli la „Copiii spun lucruri trăsnite”. „- Mă rog... am zâmbit eu. Dar spune-mi și mie ce înțelegi tu prin „considerație”? - Un fel de... unt! - Unt?! Noni vorbea înainte: - Bărbatul Margaretei ne spunea că trebuie să avem pentru el respect și considerație. Margareta zicea că respectul și considerația este ca pâinea și untul, se potrivesc tot așa bine împreună. Când zici respect trebuie să spui numaidecât și considerație.” „Se dezbracă în grabă la vestiar, cu un aer aferat (n-au timp de pierdut) și se duc repede să le dea de mâncare peștilor. Ieri au adus de acasă o bomboană de ciocolată. Dacă nu eram de față, o aruncau în bazin. Noni pleda: - Să aibă și ei desert, ce numai noi?” Puncte slabe: povestea mi se pare banală, iar multe fapte petrecute la cămin mă plictisesc. Personajele, mai ales cel al Aurorei, mi se par puțin credibile, privindu-le din perspectiva zilei de astăzi. Aurora e prea supusă pentru gustul meu, de o cumințenie ce frizează călugăria, modestă, cu un simț al datoriei mult prea pronunțat. Până și numele este predestinat: Aurora (ceva pozitiv, apropiat de o sfântă, îi și vezi aura din jurul capului) Serafim (serafic, angelic). Citind unele păreri, am aflat că unele femei rezonează cu ea. Eu nu rezonez absolut deloc cu acest personaj. La polul opus, Lavinia este frivolă, narcisistă, profitoare, manipulatoare, o femme fatale care trăiește pe spinarea bărbaților. Nu rezonez cu niciuna, dar îmi place mai mult personajul Laviniei. În viața reală ar fi insuportabilă, dar ca personaj de literatură, este foarte interesantă. Și mai interesantă este dinamica dintre cele două; vulnerabilitatea Aurorei a atras-o pe Lavinia si i-a permis sa profite de ea. Și cea mai inteligenta chestie a autoarei stiti care e? Ca isi permite sa critice regimul comunist din perspectiva personajului negativ. „Dar în roman caracterul pervertit al Laviniei este folosit ca ramă pentru punerea în valoare a calităților Aurorei - un abecedar de mici merite și de mici calități - și îi oferă Sidoniei un debușeu perfect pentru a spune lucrurilor pe nume fără teama de a fi sancționată, pentru că în fond erau spuse de personajul negativ.” - postfață Lavinia este personificarea vremurilor trecute, numite de comuniști „burgheze”, iar Aurora, a regimului proaspăt venit la putere, aparent corect și plin de virtuți. Și reflectând mai bine, probabil autoarea a intenționat să realizeze 2 caricaturi prin Aurora și Lavinia, ambele excesive, dar în direcții opuse. Referitor la personajele negative, la fel ca mai multe persoane care au citit cartea, aș fi vrut ca Aurora să rămână cu inginerul Runcan, nu cu doctorul Horia. Se pare că ecranizarea, cu Gheorghe Dinică în rolul inginerului, i-a influentat pe multi în această preferință. Țin să vă spun că eu, înainte să văd ecranizarea, l-aș fi preferat tot pe inginer. Are o personalitate mult mai interesantă decât blajinul, corectul, dar plictisitorul doctor Horia. Dar probabil că se potrivește mai bine cu Aurora, și ea la fel de inexpresivă (după părerea mea). Ecranizarea („Să-ți vorbesc despre mine”) a fost realizată 30 de ani mai târziu, în 1987. Cu puține diferențe impuse de modificarea epocii, scenariul este foarte fidel cărții: aceleași replici, redate cu exactitate. Gheorghe Dinică îl interpretează magistral pe inginerul Runcan, deși eu, citind cartea, mi-l imaginam mai tânăr. Mi-a plăcut mult jocul Laviniei (Gabriela Popescu), actrița fiind aleasă perfect pentru rol, ca și directoarea căminului/grădiniței (Adela Mărculescu). Exact așa mi-o imaginam pe tovarășa directoare! Nu prea mi-a plăcut interpretarea Aurorei (Ioana Crăciunescu), mi s-a părut artificială, în afară de câteva scene, când izbucnește față de Lavinia. Și copiii joacă foarte bine, sunt curioasă ce s-o fi întâmplat cu ei. Pe scurt, fiecare are farmecul ei, atât cartea, cât și ecranizarea, farmec venit din zugrăvirea unor epoci apuse.