JFK 11.22.63 – carte versus serial

                                                

Titlu original: 11.22.63

Editura: Nemira

Anul: 2011

Traducător: Ruxandra Toma

Număr de pagini: 807

Scriam acum ceva vreme despre serialul „11.22.63”. Mi-a plăcut foarte mult, așa că am promis că voi citi cartea și că voi scrie un articol și despre ea. Am făcut-o și pot să vă spun că da, cartea este mult mai complexă și mai bună decât adaptarea. Au meritat din plin cele 800 și ceva de pagini! Le-am citit pe nerăsuflate și chiar dacă mi-a luat mai mult decât în cazul unei cărți obișnuite, nu știu când s-au dus. Abia așteptam să mă cufund în poveste și cu greu mai ieșeam!

Cu romanul acesta, Stephen King a crescut în ochii mei. Jos pălăria, maestre! Știam că scrie bine și îi apreciam abilitatea de a ține cititorii în suspans, are el un stil unic în această privință. Mi-au plăcut foarte mult „Shining” și „Misery”, chiar le-aș numi capodopere. „Cimitirul animalelor” e o carte bună, deși destul de ciudată, „Dolores Clairborne” este OK, deși nu cine știe ce, personal mi-a plăcut mai mult filmul, ca și în cazul lui „Carrie”. Nu știu de ce toată lumea este înnebunită după „Carrie”, personal mi-au plăcut mai mult cele două ecranizări. Cartea nu mi s-a părut extraordinară. La fel și „Jocul lui Gerald”, mi-a plăcut filmul, cartea e de-a dreptul scârboasă. Sau cel puțin așa am perceput-o eu. La „IT” am văzut filmul cel nou apărut, cartea mi-e și frică s-o citesc. Nu că m-ar speria, ci am bănuiala că m-ar îngrețoșa. Am încercat să citesc și alte fantasy-uri de-ale lui, dar nu m-au prins. Le-am considerat cel mult mediocre și am renunțat la ele.

Așa că eram destul de reticentă în privința „JFK: 11.22.63”, m-am convins să-i dau o șansă abia după ce am văzut serialul. Mă gândeam că un serial atât de bun nu se poate baza pe o carte dezamăgitoare. Și așa a fost!

Citind „JFK: 11.22.63”, am avut aceeași senzație ca la „Shining”: cartea este mult mai complexă decât adaptarea. Afli mai multe răspunsuri decât în serial. În serial intri direct în acțiune și ai ocazia să vezi doar vârful aisbergului. În carte „vezi” tot. Sau aproape tot.

De asemenea, multe lucruri diferă, cum ar fi faptul că „vizuina de iepure” din cafeneaua lui Al nu dă spre anul 1960, ci 1958. Așadar, Jake este nevoit să aștepte în trecut 5 ani, nu 3. Totodată, modul de procedare în cazul familiei lui Harry este diferit, nu spun mai multe. Sunt cărți pe care nu le-ai citi dacă ai văzut filmul. La ce bun dacă prevezi fiecare pas? În acest caz nu este valabil. Pentru că multe lucruri diferă, chiar dacă în linii mari povestea e aceeași, vei fi surprins să descoperi cu fiecare filă ceva nou.

Cartea ne oferă aluzii la alte scrieri ale autorului: povestea familiei lui Harry seamănă atât de mult cu „Shining”… Încă o dată observăm complexitatea cărții față de serial, unde această parte este un simplu popas pe itinerariul lui Jake. În carte are dedicat ceva mai mult, iar personajul lui Frank Dunning (tatăl lui Harry) este foarte bine conturat: un adevărat psihopat, înclinat spre violență și control, dar foarte carismatic și plăcut în societate. „Nu contează dacă vorbim despre anul 1958, sau 1985, sau 2011. În America, unde forma ține loc de fond, cei ca Frank Dunning sunt întotdeauna crezuți.”

De asemenea, orașul Derry este o referință la „IT”: orașul parcă blestemat, în care miroase îngrozitor și care adăpostește oameni ursuzi și nepoliticoși; orașul din care dispar copii în mod inexplicabil, menționarea clovnului: „Unii zic că a fost vorba de un vagabond care a plecat, între timp, din oraș. Alții, că ucigașul a fost un localnic care se îmbrăca în clovn ca să nu fie recunoscut. (…) Și l-au găsit chiar lângă unul din canalele de scurgere. Alea care se varsă în Barrens”.

„- O să fac naveta, am murmurat. George are nevoie de un loc liniștit unde să-și scrie cartea, dar din moment ce în carte este vorba de un oraș - un oraș bântuit – trebuie să călătorească, nu?”

„Mi-a plăcut povestea cu ucigașul costumat în clovn. Poți să zici că sunt dusă cu capul, dar mi s-a părut înfiorătoare într-un mod delicios.”

„Am sărit gardul, așteptându-mă să se dărâme sub mine, dar n-a făcut-o. Și, în momentul în care am pus piciorul în Longview, s-a întâmplat un lucru minunat: a început să mă mai lase durerea de cap.” – pentru cine a citit „Cimitirul animalelor”, citatul acesta nu vă aduce aminte de ceva? Da, Longview este un cimitir. Ce căuta acolo personajul principal din „JFK: 22.11.63” aflați voi.

„Femeile puneau rufele la uscat pe sârme ruginite.” – ceea ce îmi amintește de o anume femeie care întindea rufele la uscat, pe vânt, cu „șase cârlige, nu cu patru” (Dolores Clairborne).

Întâlnim același laitmotiv ca în serial, și anume că trecutul nu vrea să fie schimbat. Atunci când ești pe cale să schimbi ceva important în trecut, parcă tot Universul se aliniază să-ți pună piedici. Știe trecutul de ce, dintr-un motiv sau altul, este mai bine ca lucrurile să rămână așa cum sunt. De ce? Veți vedea. În carte veți găsi acest aspect explicat mai pe larg.

„Trecutul este încăpățânat și tare din același motiv pentru care carapacea unei broaște țestoase este tare: deoarece carnea vie de dedesubt este moale și lipsită de apărare.”

Ce îmi mai place la carte este că prezintă viața din anii 1960 cu bune și cu rele, nu o idealizează. Din serial rămăsesem cu o imagine idilică, încât îmi spuneam că în locul lui Jake, aș fi rămas pentru totdeauna acolo (sau atunci, mai bine zis). Cartea ne relevă atât avantajele, cât și dezavantajele acelor timpuri. Într-adevăr, mâncarea avea gust mai bun: laptele, carnea, berea, fructele. Se pare că oamenii se ajutau mai mult între ei, exista mai multă încredere. Nu existau telefoane mobile, Internet, laptopuri, tehnologia de azi, ceea ce era bine sau rău, depinde de situație. Pe de altă parte, mirosea îngrozitor: nu existau reguli de protecție a mediului, fabricile și mașinile emanau gaze nocive, se fuma peste tot. Medicina nu era nici pe departe atât de avansată, iar rasismul și misoginismul erau în floare.

„Am văzut oameni ajutând alți oameni. Doi dintre aceștia și-au oprit camionul să mă ajute când mi s-a stricat radiatorul și rămăsesem pe marginea drumului. Asta s-a întâmplat în Virginia, cam pe la patru după-amiaza, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă am nevoie de un loc unde să-mi petrec noaptea. Cred că aș putea să încerc să-mi imaginez că și în 2011 s-ar putea întâmpla așa ceva, dar efortul ar fi cumplit de mare.”

„Dacă îți dau vreodată senzația că anul 1958 era fără cusur, amintește-ți cărarea asta, bine? Cea cu tufe de oțetar otrăvitor. Și bucata de lemn de peste pârâu.” – citiți voi amănunte, pot să spun doar că m-a șocat. Revelator pentru acele vremuri.

În mod paradoxal, deși scopul principal al acelei călătorii este salvarea lui Kennedy, impresia mea este că romanul se axează cel mai puțin pe această parte. Cred că prevenirea asasinării lui Kennedy este doar un pretext pentru descrierea societății din America anilor 1960. De asemenea, efectul fluturelui (butterfly) este discutat.

Unul dintre cele mai frumoase aspecte este relația lui Jake cu Sadie. Finalul este la fel de frumos ca în serial și da, iar am plâns. „Așa că am plâns. Cu lacrimi adevărate, lacrimi care vin din adâncul sufletului.”. Și asta înseamnă ceva, pentru că aidoma lui Jake, nici eu nu sunt o plângăcioasă.

Din spusele autorului, aflăm că minunatul final a fost ideea fiului său, Joe Hill, scriitor la rândul lui. Deci el este „vinovat” de lacrimile mele! Mă miram eu puțin, nu prea recunoșteam stilul lui King. Sau mai bine zis, nu-i știam această latură sensibilă. Ne-a obișnuit cu romane horror, thriller, în care se întâmplă lucruri îngrozitoare.

Așa că nu știu dacă „JFK 11.22.63” este cea mai bună carte a lui Stephen King, dar cu siguranță este cea mai frumoasă.